Sunt scarbit,
trist , dezamagit si nefericit.Sunt gunoierul propriilor vise , aruncate la
ghena timpului trecut.
Cu toate ca nu
mai e mult pana la sarbatorile indeplinitoare de dorinte
, nu mai pot astepta si-mi pun dorinta la urmatoarea stea ce va cadea in nefiinta, odata cu visurile si idealurile mele : vreau sa ma integrez in societate,sa
devin ignorant, insensibil, imoral, insignifiant, incababil sa iubesc, sa sper,
sau sa visez la mai bine .
Ma trezesc in
fiecare dimineata cu o flegma in gat, pe care incerc sa nu o arunc pe cei din
jur. Ma ridic din pat , imi vad familia si din dorinta de a parea multumit de
viata scarboasa pe care o duc imi inghit
tusea si mi se face si mai greata decat la inceput .
Traiesc o viata care nu simt ca-i a mea ,
trupul nu mi-e una cu gandul. Controlul asupra mea nu-l mai detin de mult, in
interioru-mi macinat isi fac aparitia doua identitati: eu si societatea... cand
EU vreau sa ma salvez de la moartea spirituala ,SOCTIETATEA imi pune piedici
marunte insa indeajuns de zdravene incat sa ma poata
azvarlii cu nasul direct in mucozitatile celorlalti participanti la nefericire.
Ce este cel mai
dezolant este faptul ca societatea este fericita in nefericirea ei, iar cei ce
inca au puterea de a visa , de a schimba ceva in bine, sunt condmanati la
batjocura si ironie fiind ori
considerati nebuni, ori inscrisi in randul altor boli mintale grave .Astfel
suntem redusi la tacere , facuti sa intram untr-un somn adanc plin de vise
ireale.
Nefericirea
este o stare cu care am crescut, am fost obisnuit de mic , este atat de
prezenta in rutina mea si a celorlalti incat
a devenit deja o normalitate.
Fericirea este, pe de alta parte, ceva atat de
abstract incat incep sa cred ca nu am cunoscut-o
pana acum si nu o vad nici prea dornica sa faca cunostinta cu mine . Imi pare a
fi mai degraba un cuvant impus de sine pentru a avea motiv sa zambesti decat un
sentiment concret.
